Povestea ostașilor fără legitimație. Ultimul cartuș …

O poveste „S.F.” …

A fost odată și încă mai este pe această lume, o țară care se deosebește cu mult de celelalte. Pământurile, apele și toată natura acestui tărâm sunt pline de bogății cunoscute și mai puțin cunoscute. Unele bogății sunt știute doar din legende și tocmai acelea sunt râvnite mai mult de către dușmanii acestei țări. Oamenii care s-au născut și se nasc aici, au suferit mult de pe urma acestor bogății și s-ar lipsi de ele în schimbul liniștii și unui trai modest, dar fără atâtea atacuri și războaie câte au pătimit.
În zilele noastre această țară este ocupată din nou de către străini avizi și fără milă pentru poporul pe care îl asupresc. Noua formă de ocupație este diferită de cum era în trecut, acum se afișează sub denumirea de „Libertate” și intențiile ocupanților sunt ascunse, iar când poporul țării vede acestea li se spune că nu este adevărat, că li se pare, că sunt mințiți de forțe care le vor răul și să le ia binele pe care îl au. Dar oamenii trăiesc rău și nimeni nu are ce bine să le mai ia…

Așa începe „Povestea ostașilor fără legitimație … ”

Țara era ocupată de câțiva ani, oamenii încă nu resimțeau ocupația foarte tare fiindcă era etapa de început și unele lucruri mai mergeau ca în trecut.

Câțiva militari cu rang mai mare, care se făcuseră ostași ai țării din conștiință și doar pentru a-și apăra țara, stăteau cât mai feriți de ochii ocupanților și se prefăceau că le execută ordinele. Totuși în ei fierbea sângele și cu greu se stăpâneau, doar fiindcă știau că nu pot învinge inamicul prin metodele războiului convențional. Dintre acești ostași unul avu într-o zi o idee, care apoi deveni plan, planul se dezvoltă pe strategii și obiective, iar ziua când să înceapă punerea în aplicare se înființase de la sine fiindca nu mai era timp de pierdut.

Ostașii fără legitimație

Colonelul Vasile Sorin, cu privirea îngândurată aștepta ca primul „recrut” să-i fie adus în birou. Plănuise bine cum să mascheze adevăratele intenții și planuri, pentru că de ceva timp era tot mai clar că erau supravegheați atent de inamicii care își plantaseră cârtițele în sânul armatei.
Fiecare recrut urma să fie adus sub un pretext diferit, la interval de câteva zile, iar în acest timp veneau și „gloanțele oarbe”, adică recruții care nu faceau parte din plan și doar amestecau ideile din notele informative ale spionilor de pe lângă el.
Timp de un an selectase cei mai de încredere ofițeri din rândul informațiilor militare și după ce îi trecuse prin câteva teste de loialitate le adusese la cunoștință că urmau să fie instructori pentru niște „recruți” care vor face parte dintr-un plan de care depinde soarta țării. Totul era secret, dar colonelul știa că orice secret se ține cel mai bine la vedere și că cea mai bună minciună este adevărul. De aceea crease o strategie a foilor de ceapă și „lăsa” ca o parte a secretului să se divulge fără „știrea” lui, dar tot ce se afla era doar acoperirea, unei alte acoperiri, a altei acoperiri. Adevărații recruți doar el îi știa și-i putea identifica, la fel și adevăratele misiuni ce urmau să fie executate pe langă cele false, dar adevărate…
Recruții era înregistrați în sistemul militar doar cu statutul social și identitatea reală după cum era situația lor prezentă, fără a se face un dosar aparte, așa cum erau cei care funcționau în informațiile militare la secția de „Umbre”, cum se mai numeau ofițerii pe deplin conspirați.
Recruții colonelului nu erau doar „Umbre”, ei urmau să devină adevărate „Fantome”. Unii erau militari activi, alții rezerviști, alții militari în termen, alții civili care de abia acum făceau cunoștință cu armata. Toți fuseseră selectați atent de către colonel și o mică echipă de profesioniști, care cunoșteau doar fragmente din plan. Cei adevărați, amestecați printre iepurii ce trebuiau să țină vânătorii ocupați, erau cunoscuți doar de către colonel.

Un Ostaș

Ușa se deschise ferm și un tânăr de aproximativ 24 de ani intră și după ce închise ușa atent, luă poziția de drepți (deși era îmbrăcat civil) pregătindu-se să se prezinte regulamentar. Toți recruții erau până-n maxim 30 de ani și colonelul procedase așa din două considerente: 1. Ca să îi poată forma, fără să se lupte prea mult cu vechile deprinderi ale recrutului; 2. Lupta ce o începea urma să dureze mulți ani și trebuia să se asigure că la momentul cel mai oportun aceștia nu sunt prea bătrâni. Vroia să pregătească mai multe generații, dar știa că este foarte posibil să nu apuce din multele motive care existau și așa că vârsta recruților conta mult.
Recrutul nu apucă să spună formula militară de salut căci colonelul îl întrerupsese:

– Nu e nevoie. Pe loc repaus, stai jos. Vorbim liber. Numele tău este Ionescu Mihai și ai fost militar în termen într-o unitate de grăniceri de unde te-ai liberat sergent. Corect?

– Da domnule colonel…

– Bine Mihai. Știu că ești un tânăr care, deși nu a apucat încă să arate prea multe, îți iubești țara și că ai trecut prin niște verificări de care te-ai cam prins la un moment dat, deși eu cerusem discreție totală. Uite ce îți cer și tu poți accepta acum, sau să mergi să te mai gândești, sau să refuzi ferm oricând înainte de a depune jurământul.

Recrutul se gândea că depusese jurământul odată, dar ce mai conta… numai să fie tot pentru țara lui.

– Pe scurt vei fi pregătit să devii un spion pentru țara noastră și după ce treci prin pregătire și iei testele vei primi diverse misiuni. Ceea ce te va deosebi pe tine și ceilalți ca tine de ofițerii obișnuiți de informații nu va fi doar pregătirea mai aparte ci mai ales că tu, din momentul terminării acesteia nu vei mai exista pentru noi și nici nu vei fi înregistrat undeva în documentele noastre, nu vei primi salariu, nu vei ieși de la noi la pensie. Ce zici te încumeți la așa ceva?

Noi nu avem „catalog”

Colonelul a pregătit câteva generații de recruți care au fost trimiși în lume (sute sau poate mii) și au trecut mulți ani până ce spionii și trădătorii de pe lângă el au mirosit adevăratele intenții, dar fără să afle vreodată exact ce se punea la cale… nici nu aveau cum… Colonelul avea un plan dinamic și nu îl scria pe hârtie niciodată, la fel cum nu-l împărtășea cu nimeni, chiar și celor mai de încredere instructori le spunea: „Planul sunt eu.”
Într-o zi stăpânii slugilor de pe lângă el au decis că singura soluție pentru ca planul colonelului, ajuns general între timp, să fie oprit era ca acesta să se „îmbolnăvească subit”.
Generalul Vasile și-a dus cu demnitate boala „galopantă” și a murit fără regrete pentru tot ce făcuse. Înainte să plece din această lume le spunea instructorilor: I-am păcălit … Planul sunt ei, ostașii fără legitimație, fiecare în parte e un plan dinamic la fel cum am fost și eu.

Fuseseră instruiți să se descurce individual și nu se cunoșteau între ei. După terminarea pregătirii, odată plecați în prima misiune, nu mai aveau contact nici măcar cu instructorul și nu existau protocoale de recunoaștere a celor asemenea. Generalul Vasile le spunea la fiecare când plecau că la vremea potrivită își vor recunoaște camarazii în plină acțiune. „Umbrele” rămân în contact cu centrala, dar Fantomele sunt altceva: Noi nu avem catalog. – spunea generalul.

Povestea spune că Ostașii fără legitimație sunt printre noi și azi, că ei au reușit să încetinească procesul de distrugere al frumoasei țări cu un popor atât de pașnic și bun. Ostașii au făcut mult bine și altor țări știind că numele de român va fi cartea de vizită a acestui popor la momentul Marei Eliberări.
Cel de la care am auzit și eu povestea a mai spus doar că Marea Eliberare este foarte aproape și că semnele sunt vizibile prin însăși înverșunarea cu care inamicul ne atacă tot mai sadic, Eliberarea se va declanșa când inamicul va înnebuni de tot.

Nu e așa că povestea asta te face să te gândești că sunt tot mai mulți dușmani înnebuniți și că Marea Eliberare e foarte aproape? Dacă nu ar fi doar o poveste „S.F.” aproape că ne vine să fim atenți pentru a vedea printre oameni Ostașii fără legitimație și să le dăm o mână de ajutor… de fapt nu lor, ci nouă…